Documentul nu poate fi dovedit că i‑ar aparţine lui Iuda Iscarioteanul, pentru simplul fapt că Iuda s‑a sinucis în ziua în care a fost crucificat Hristos, deci nu poate să existe o „Evanghelie a lui Iuda”.
Diaconul Andrei Kuraev

Unii oameni simpli, care nu sunt interesaţi de viaţa spi­ri­tuală, auzind că s‑a descoperit Evanghelia după Iuda şi că tex­tul este autentic, aşa cum au afirmat cei de la Na­tio­nal Geo­graphic, au tras concluzia că textul respec­tiv a fost scris de Iuda. Numai că această concluzie este gre­şi­tă…

În secolul al XVI‑lea, Sfântul Maxim Grecul scria: „De­seori mi‑a fost dat să‑i aud pe mulţi oameni afirmând cu stăruinţă că trădătorul Iuda nu s‑a spânzurat imediat du­pă ce a înapoiat cei treizeci de arginţi, aşa cum afirmă Sfân­ta Evanghelie după Matei, ci că a mai trăit destui ani, numai că, aşa cum gândesc ei, se umflase puternic, astfel încât pentru toţi cei care treceau prin acel loc devenise un mon­stru şi o privelişte înfricoşătoare. Dacă este drept ce­ea ce spune despre aceasta Papias, care afirmă că, după ce L‑a trădat pe Domnul slavei, Iuda a mai trăit mulţi ani, atunci se dovedeşte a fi mincinoasă Sfânta Evanghelie du­pă Matei, care spune clar despre el că, după înapoierea celor treizeci de arginţi, a plecat şi s‑a spânzu­rat. Dacă în le­gătură cu aceasta Sfânta Evanghelie a min­ţit, aşa cum gândiţi voi împreună cu Papias, atunci nici în celelalte istorisiri ale sale nu poate fi socotită vrednică de crezare, du­pă dumnezeiasca cugetare care spune: Cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept (Luca 16, 10).

Însă fie şi aşa cum gândiţi voi împreună cu Papias – că Fericitul Matei nu a relatat cum trebuie cele cu privire la tră­dătorul Iuda, fiind cuprins, ca un om, de uitare sau ne­şti­inţă. (…) Aşadar, cum de a trecut cu vederea Sfântul Evan­ghelist Ioan şi a lăsat fără îndreptare această greşeală a lui Matei, de vreme ce şi el în Evanghelia lui a dat în vi­leag răutatea trădătorului, spunând că acesta fura din ba­nii strânşi în pungă, lucru despre care ceilalţi evanghe­lişti au tăcut? Cum să treacă el sub tăcere această mânie a lui Dumnezeu care dă în vileag necredinţa trădătorului?

Dar şi iudeii cei credincioşi, pentru care, după opt ani de la învierea lui Hristos, Matei a scris Sfânta Evanghelie, cum ar fi primit o asemenea minciună vădită despre tră­dă­torul Iuda dacă ar fi ştiut că, după trădare, el a trăit mulţi ani? Dar, mai ales, cum şi‑ar fi îngăduit Fericitul Ma­tei să mintă atât de vădit despre trădătorul Iuda îna­in­tea celor care ştiau că el era încă viu? Dar să admitem şi fap­tul că Fericiţilor Matei şi Ioan li s‑a întâmplat ceva ome­nesc şi de aceea ne‑au relatat astfel despre trădătorul Iuda. Ce vom spune însă despre Fericitul Petru, cel mai ma­re dintre Apostoli, şi despre fericitul Evanghelist Lu­ca? Dumnezeiescul Luca, în Faptele Apostolilor, îl po­me­neş­te pe cel mai mare dintre Apostoli, care nu după mulţi ani de la Învierea Mântuitorului, ci după numai 40 de zile, la adunarea tuturor ucenicilor, spune despre trădăto­rul Iuda că el a dobândit o ţarină din plata nedreptăţii şi, că­zând cu capul înainte, a crăpat pe la mijloc şi i s‑au văr­­sat toate măruntaiele, iar apoi, încredinţându‑ne de pie­irea lui, adaugă zicând: Şi s‑a făcut cunoscută aceasta tu­turor celor ce locuiesc în Ierusalim (Fapte 1, 18‑19).

Dacă toate măruntaiele i s‑au vărsat ca urmare a fap­tu­lui că el a crăpat pe la mijloc şi dacă moartea lui a de­venit cunoscută tuturor celor ce locuiau în Ierusalim, atunci cum de puteţi voi să lăsaţi fără ascultare atâţia martori şi băr­baţi inspiraţi de Dumnezeu – şi aici mă refer la: Petru, Ioan, Matei şi Luca, dar, mai ales, la Însuşi Dumne­ze­ies­cul Mângâietor, Care a vorbit prin ei – şi să‑l urmaţi fără iz­bândă şi fără judecată pe un om necunoscut, pentru au­ten­ticitatea căruia nu există nici un martor şi care se opu­ne clar celor scrise şi grăite de Sfântul Duh şi le răs­tăl­mă­ceş­te. Dacă a crăpat pe la mijloc şi i s‑au vărsat toate mă­run­taiele, atunci cum a putut să rămână după aceea om viu, când un om nu poate îndura deseori nici o lovitură în cap şi cade imediat mort. Iar trădătorul nu a primit numai o lovitură în cap, ci şi‑a pierdut toate mă­runtaiele sale, adi­că ficatul, plămânii, splina şi toate in­testinele; cine, fi­ind sănătos la minte, poate spune că el după aceea a ră­mas viu chiar şi pentru o clipă? Să nu ne lăsăm atât de rău atraşi de orice val de învăţătură străină, ci să cercăm du­hurile, dacă sunt de la Dumnezeu (I Ioan 4, 1), adică să ve­dem dacă învăţătura cunoscută este po­trivită cu scrip­tu­ra evanghelică şi apostolească şi astfel să rămânem în cre­din­ţa cea curată şi neîntinată” [52; 121‑123].

Predica Sfântului Apostol Petru – ţinută între Înălţarea Dom­nului şi Pogorârea Sfântului Duh, adică la mai puţin de cincizeci de zile de la Învierea lui Hristos – e clară: Iuda era numărat cu noi şi luase sorţul acestei slujiri. Deci acesta a dobândit o ţarină din plata nedreptăţii şi, că­zând cu capul înainte, a crăpat pe la mijloc şi i s‑au văr­sat toate măruntaiele. Şi s‑a făcut cunoscută aceasta tu­turor celor ce locuiesc în Ierusalim, încât ţarina aceas­ta s‑a numit în limba lor Hacheldamah, adică Ţa­rina Sân­gelui. Căci este scris în Cartea Psalmilor: „Facă‑se casa lui pustie şi să nu aibă cine să locuiască în ea! Şi slu­jirea lui s‑o ia altul” (Fapte 1, 17‑20). Sfântul Petru spu­ne foarte clar că se împlinise această profeţie din Psalmi – deci casa lui Iuda devenise pustie.

(Cea mai cunoscută referire la Iuda în Vechiul Testa­ment o găsim la Prorocul Zaharia: Atunci a grăit Dom­nul că­tre Mine: „Aruncă‑l olarului preţul acela scump cu care Eu am fost preţuit de ei”. Şi am luat cei treizeci de ar­ginţi şi i‑am aruncat în vistieria templului Domnului, pen­tru olar (Zah. 11, 13). Nu e de mirare că, aşa cum s‑a îm­plinit profeţia legată de cei treizeci de arginţi, s‑a îm­plinit şi cea legată de pustiirea casei apostolului iubitor de blestem…)

Sfântul Apostol Matei descrie astfel sfârşitul lui Iuda: El, aruncând arginţii în templu, a plecat şi, ducându‑se, s‑a spânzurat. Iar arhiereii, luând banii, au zis: Nu se cu­vine să‑i punem în vistieria templului, deoarece sunt preţ de sânge. Şi ţinând ei sfat, au cumpărat cu ei Ţarina Ola­rului, pentru îngroparea străinilor. Pentru aceea s‑a nu­mit ţarina aceea Ţarina Sângelui, până în ziua de astăzi (Matei 27, 5‑8).

Nu există nici o diferenţă esenţială între cuvintele Sfân­tului Apostol Petru şi ale Sfântului Apostol şi Evan­ghe­list Matei. Cei care caută cu tot dinadinsul să găsească ast­fel de contraziceri ar fi bine să ia aminte la cuvintele Sfân­tului Ioan Gură de Aur: „Acordul dintre Evanghelii este dovedit nu numai de către întreaga lume care a primit cele spuse în ele, dar şi de duşmanii adevărului. După moar­tea evangheliştilor, s‑au ivit multe erezii cu învăţă­turi potrivnice celor scrise în Evanghelii; unele dintre aces­te erezii au primit toate cele spuse în Evanghelii, al­te­le au tăiat cele spuse în Evanghelii şi au Evangheliile lor sub forma aceasta trunchiată. Acum, dacă ar fi contra­zi­cere între cele patru Evanghelii, nici ereziile acelea care au învăţături potrivnice n‑ar fi primit tot textul celor patru Evanghelii, ci numai acele părţi din Evanghelii care, după părerea lor, se potriveau cu propriile lor învăţături; şi nici ereziile care au primit numai o parte din textul Evanghe­liilor n‑ar fi putut fi combătute pe temeiul părţilor evan­ghe­l­ice acceptate de ele, deoarece nici aceste părţi nu lasă ne­cunoscute părţile evanghelice date la o parte de erezii, ci vădesc înrudirea cu tot textul Evangheliilor” [38; 20].

Chiar dacă există referiri diferite la Ţarina Sângelui, acest fapt nu e un lucru esenţial, nu are nici o implicaţie teo­logică. Arată doar că pentru Evanghelişti ţarina res­pec­tivă nu avea o importanţă deosebită, ei nefiind intere­saţi de cele legate de apostolul sinucigaş. Lucrul e lesne de înţeles. Oricum, profeţia Prorocului Zaharia – am luat cei treizeci de arginţi şi i‑am aruncat în vistieria tem­plu­lui Domnului, pentru olar (Zah. 11, 13) – întăreşte măr­tu­ria Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei, imediat ur­mă­toa­re descrierii sfârşitului lui Iuda. Acesta a fost preţul pe care l‑a primit Iuda, cei treizeci de arginţi, pe care i‑a şi dat înapoi arhiereilor.

Iuda a murit ca un sinucigaş, despre asta au dat mărtu­rie şi Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor.

Una din cele mai clare mărturii o aflăm în imnele Sfân­tului Efrem Sirul: „Nelegiuitul Iscariot L‑a sărutat. Şi, fi­indcă nu a vrut, nu L‑a omorât cu suflarea gurii Sale. E o minune că ţărâna a putut sufla focul. Focul şi‑a domolit vâlvătaia şi nu i‑a făcut nici un rău; i‑a arătat blândeţe, dar el şi‑a făcut singur laţul. Mâinile care au luat preţul Stăpânului şi‑au întins ele însele funia spânzurătorii. Reci ca ale unui spânzurat s‑au făcut buzele ce sărutaseră căr­bunii aprinşi [Is. 6.6]. Fiindcă lăcomia domnea în trupul său, măruntaiele sale au crăpat de poftă [FA 1,18]. Laţul l‑a spânzurat în văzduh, fiindcă L‑a vândut pe Hristos ce zburase prin văzduh” [25; 152].

 Faptul că Dumnezeu a rânduit ca după ce s‑a spânzu­rat Iuda să cadă cu capul înainte şi maţele să i se împrăş­tie, aceasta s‑a întâmplat tocmai ca profeţia despre vân­ză­to­rul lui Hristos să se împlinească. La această profeţie fă­cu­se referire Sfântul Apostol Petru în cuvintele Căci este scris în Cartea Psalmilor: „Facă‑se casa lui pustie şi să nu aibă cine să locuiască în ea! Şi slujirea lui s‑o ia altul” (Fapte 1, 20). Profeţia e luată din Psalmul 108. În ace­laşi psalm se găsesc alte referiri profetice la vânzătorul Mân­tuitorului: Şi a iubit blestemul, şi‑i va veni lui; şi n‑a voit binecuvântarea, şi se va depărta de la el. Şi s‑a îm­bră­cat cu blestemul ca şi cu o haină, şi a intrat ca apa în mă­runtaiele lui şi ca untdelemnul în oasele lui (Ps. 108, 16‑17). Cuviosul Eftimie Zigabenul tâlcu­ieşte aceste ver­se­te astfel: „«Iuda, zice, prin fapte a iubit şi a tras asupra sa blestemul şi nu a voit binecuvântarea, drept care s‑a în­tors dinspre el». Pentru aceasta, până as­tăzi bine‑cin­sti­to­rii creştini blestemă pe ticălosul Iuda şi nimeni dintre ei nu se află ca să‑l binecuvânteze: că s‑a îmbrăcat ticălo­sul cu blestemul ca şi cu o haină peste tot cuprinzându‑l pe el, şi pedepsindu‑se de la el; s‑a îmbră­cat însă Iuda cu bles­temul prin urâciunea vânzării […]. Pentru aceasta a şi in­trat blestemul ca o apă în mărunta­iele lui, şi nu l‑a cu­prins numai pe dinafară, ci a încăput şi în cele dinlăuntru ale lui, şi încă adânc, ca untdelemnul în oasele lui”.

Întrebarea esenţială, legată de moartea lui Iuda aceasta este: „Câtă credibilitate ar fi avut Sfintele Evanghelii da­că ar fi dat o mărturie mincinoasă legată de Iuda? Cine ar fi fost gata să îşi dea viaţa pentru Hristos, dacă Evan­ghe­li­ile care Îl mărturiseau erau mincinoase? Şi cum pu­tea Sfân­tul Apostol Petru să mintă, în predica de după Înăl­ţa­re, când cei care îl ascultau îi puteau sta împotrivă? Sau de ce ar mai fi scris Sfântul Apostol Matei o Evan­ghelie, dacă lumea ar fi găsit în ea cel puţin o minciună?”

Răspunsul e următorul: Sfinţii Evanghelişti şi Sfinţii Pă­rinţi au dat mărturia adevărului: Iuda s‑a sinucis… Cât despre cărturarii care neagă acest lucru, ei neagă Noul Tes­tament, neagă învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi, în cele din urmă, Îl neagă şi pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, în­trupat pentru mântuirea noastră.

Sfântul Grigorie Palama ne spune următoarele: „Cine e îm­pins de nebunie până la atâta îndrăzneală încât să se opu­nă cuvintelor Sfinţilor Părinţi, acela e departe de Te­o­lo­­gia sigură a creştinilor. Şi evident că, dacă el nu vene­rea­ză şi nu admiră învăţătura acelora, nu vom lăuda nici noi idei­le lui. Căci prin ce se va dovedi demn de credinţă, da­că el nu‑i socoteşte pe sfinţi demni de credinţă?” [68; 215].