Deci iară le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie
nu va umbla în întuneric...
(Ioan 8, 12)
Experienta acestui război mental - războiul gândurilor, o mai făcusem deseori,
dar nu atât de intens.
A doua oară când am avut de înfruntat un război fulminant, identic celui din întâmplarea
cu Portărita, a fost atunci când mi-am propus să optez decisiv între ortodoxie
si yoga. Hotărâsem să fac un efort sistematic de a studia comparativ texte si
puncte de vedere avizate, atât ortodoxe cât si yoghine. Am adunat cărti si reviste
din amândouă părtile, mi-am cumpărat un caiet gros si am început transcrierea
metodică si compararea celor două puncte de vedere. Dispuneam deja si de un bagaj
de experiente personale pe care le acumulasem din amândouă părtile.
Există Dumnezeu? Cine este Adevăratul Dumnezeu? Care este adevărata religie? Toate
religiile, toate „căile“ duc la Acelasi Dumnezeu Adevărat, sau există numai
o singură religie, o singură cale ce conduce la adevăr, la Dumnezeu?
Acestea erau întrebările cărora încercam să le răspund printr-un asemenea demers.
Nu există pe întreg cuprinsul vietii omenesti întrebări mai serioase decât acestea.
Calitatea vietii unei persoane depinde de răspunsul ei practic la aceste întrebări.
Pozitia sa, punctele sale de vedere asupra acestor teme îi vor influenta profund
atât personalitatea, cât si evenimentele vietii. Este suficient să remarcăm cât
de diferită este viata unui ortodox de cea a unui ateu, a unui musulman sau a
unui hindus. Cât de diferit se confruntă ei cu oamenii, cu viata, cu lumea înconjurătoare.
Nu înaintasem mult în acest demers al meu, când am primit din nou un atac mental.
Mii de gânduri sălbatice, strivitoare, dezlăntuite, mi-au umplut mintea, întocmai
precum în ziua când plecasem să mă închin JPortăritei. Dobândisem deci o mică
experientă, fapt pentru care m-am hotărât să „lupt“, în încercarea de a depăsi
de unul singur acest impas.
Foarte repede m-am încredintat însă de slăbiciunea mea duhovnicească. Ametisem
cu totul, neputând opune nici o rezistentă. Am renuntat la orice strădanie. Mi-am
adus aminte de bătrânul Sava, de părintele Paisie, de icoana Maicii Domnului Portărita.
Ascetul care mă găzduia fie n-a socotit de folos, fie n-a putut pur si simplu
să mă ajute.
După trei zile de răbdare, istovit, epuizat trupeste si sufleteste, am ajuns împleticindu-mă
la chilia bătrânului Paisie. Soarele se ascunsese si aproape că se lăsase întunericul.
Bătrânul era singur în curte, pregătindu-se pentru privegherea de noapte.
A zâmbit îndată ce m-a văzut.
- Cum mai merge curajul? a zis râzând.
M-am bucurat văzându-1, si am mai prins putin curaj.
- Ah, părinte, nu mai pot, nu mai rezist! am răspuns, izbutind în zăpăceala aceea
să zâmbesc cu ultimele resurse.
S-a apropiat râzând.
- Sezi să punem lucrurile în ordine, mi-a spus si mi-a dat o mică lovitură peste
cap.
Răul parcă ar fi fost chiar în clipa aceea tăiat cu cutitul! întreg tăvălugul
acela de gânduri rele s-a oprit instantaneu!
Dar n-a fost numai atât. Mintea mea n-a revenit imediat la starea ei firească,
ci a fost purtată undeva mai departe, undeva mai în adânc.
Trăiam o mare bucurie, linistită, profundă, plină de pace. Un alt Duh se unise
cu mintea mea si îmi împărtăsea cu nespusă bunătate cele pe care El le avea
din însăsi firea Sa.
Mi-e teamă să-I rostesc numele! Mă rusinez, mi se strânge inima vorbind despre
aceasta. A fost harul lui Dumnezeu? A fost Mângâietorul? Pentru aceasta Hristos
L-a numit „Mângâietor“? într-adevăr, cât de mult m-a mângâiat! As fi primit
cu mare bucurie să mai trec o dată prin aceeasi stare cumplită, ba chiar prin
alta si mai rea, dacă as fi stiut că la sfârsit îl voi întâlni pe El!
M-am jenat să vorbesc explicit despre aceasta. Am întrebat doar atât:
- Părinte, ce mi se întâmplase mai înainte?
- Ei, te-a ispitit drăcusorul! Nu te teme, e luptă! Când ti-e greu, să mă lasi
să trag si eu un glont, să te ajut. Să zici rugăciunea. Sezi, să-ti aduc si un
„coif duhovnicesc“, a spus râzând.
S-a ridicat, a intrat în casă si mi-a adus un fes cafeniu.
- L-a uitat aici cineva care acum a plecat din Sfântul Munte.
A binecuvântat fesul de trei ori cu semnul crucii si mi l-a pus pe cap râzând:
- Ia să văd... Te-ai făcut soldat frumos! Acum nu se vor mai apropia de tine gândurile.
Au să lovească în coif si au să ricoseze. în timpul războiului, toti ofiterii
strigau la noi să purtăm cască. Fii atent numai să nu-1 pierzi!
M-a sărutat părinteste pe frunte. Mă iubea nespus, iar bucuria mea nu cunostea
margini. Părintele meu era atât de puternic si de bogat duhovniceste! Vrăjmasul
era nimic înaintea sa. Fără nici o strădanie, printr-o simplă scatoalcă, 1-a
făcut să o ia la fugă! Ce motive aveam acum să mă mai tem? Dacă lucrurile s-ar
fi înrăutătit din nou, as fi venit la părintele Paisie si războiul s-ar fi sfârsit
îndată. O încredere adâncă si o pregnantă stare de netemere s-au născut înlăuntrul
meu.
Se înserase. Coplesit de iubire, am plecat. La usa din spate, bătrânul mi-a
spus râzând:
- Voi fi mereu atent; ori de câte ori au să te chinuiască, voi trage câte un
glont.
In realitate, el purta întreaga greutate a luptei mele duhovnicesti, căci eu
eram lenes si fricos.
Cât timp am purtat coiful duhovnicesc pe care mi 1-a dăruit bătrânul, n-am suferit
nici un atac din partea gândurilor. Mintea mea îsi aflase pacea si odihna. însă,
cu toate că fusesem prevenit, până la urmă am pierdut fesul. Părintele nu mi-a
mai dăruit altul, desi i-am cerut. Mă ajuta acum în alt mod.
L-am mai vizitat pe bătrân în nenumărate rânduri. Mi-a dat si alte asemenea
mici lovituri care m-au umplut de har dumnezeiesc. Le asteptam, le doream de
fiecare dată cu însufletire. împărtea adesea binecuvântări duhovnicesti în acest
chip, de multe ori chiar în fata lumii care îi umplea curtea. Cine si câti întelegeau
ce se ascundea în spatele acestor mici scatoalce? Cred că multi. Unii primeau
mai mult, altii mai putin har.
N-am putut să aflu de unul singur răspuns la întrebările despre Dumnezeu, despre
lume, despre om. Am văzut din experientă că adevărul nu se cucereste usor. Dacă
omul nu este ajutat duhovniceste de către Dumnezeu, îi este cu neputintă să
se apropie de adevăr. Pentru aceasta a venit Hristos pe pământ, ca să-i ajute
pe oameni să deosebească lucrurile importante de cele neimportante, adevărul
de minciună. Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să
nu rămână în întuneric (Ioan 12, 46).
Este adevărat că Hristos îl iubeste si îl ajută pe om; nu numai prin învătătura
Sa, pe care a păstrat-o în Biserica pe care a întemeiat-o, ci si personal, pe
fiecare dintre noi în parte, ori de câte ori îi cerem ajutorul în rugăciune.
Avem însă si un vrăjmas extrem de abil, care ne războieste pe ascuns, fără să
se deconspire, astfel încât nu percepem existenta lui, spre a ne putea lua măsuri
de pază. El se străduieste să creeze confuzie în mintea oamenilor, să-i deturneze
către conceptii gresite despre viată, despre lume, despre Dumnezeu. Face toate
eforturile pentru ca noi să nu constientizăm niciodată potentele reale ale firii
noastre omenesti, anume accederea la viata vesnică si la îndumnezeire prin harul
lui Hristos.
In învătătura Sa, Hristos ne-a atras de multe ori atentia asupra acestui vrăjmas.
L-a numit Diavol, pentru că strâmbă lucrurile, Satana, pentru că se împotriveste
adevărului, ucigas de oameni, pentru că se bucură de distrugerea omului:
el (Diavolul), de la început a fost ucigător de oameni si nu a stat întru adevăr,
pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieste minciuna, grăieste dintru ale
sale, căci mincinos este, si tatăl minciunii (Ioan 8,44).
Asadar, acest ucigas de oameni, tatăl minciunii, ne luptă pe ascuns - atunci
când nu-i cunoastem existenta - si la arătare - când suntem avizati în privinta
lui. Puterea lui stă în neatentia si în lenevirea noastră. El nu are asupra
noastră o putere reală, ci se străduieste să exploateze neputintele noastre.
Hristos l-a zdrobit prin jertfa Sa pe cruce si prin învierea Sa. Diavolul este
biruit o dată pentru totdeauna, în ciuda eforturilor sale continue de a lucra
răul. Pe atunci însă nu cunosteam aceste mari adevăruri.
