Toti yoghinii din Mongyr ai lui Satyananda erau impresionati de faptul că-1 întâlnisem
pe Babaji în ashramul său din Himalaya. Veneau asadar să-mi ceară diverse amănunte.
Voiau, de pildă, să afle locatia exactă, ceea ce era însă destul de greu de determinat.
în orice caz, păreau extrem de dornici să aibă o întâlnire cu Babaji. Pentru ei,
acesta reprezenta aproape un mit. Chiar si Niranjan, conducătorul ashramului,
îsi manifesta oarecum fascinatia si curiozitatea. Când mi-a spus „He is in the
highest level“ („El se află la nivelul cel mai înalt“), am înteles că
toti cei de acolo împărtăseau aceeasi opinie. Cert este că „actiunile“ mele
crescuseră în ashram cu acest prilej.
Eu stiam asadar că, în ziua cutare a lunii, Babaji va coborî pentru câteva zile
în Allahabad, unul dintre orasele sfinte ale Indiei, situat pe valea Gangelui.
Când am cerut asadar „permisiunea“ de a merge să-1 văd, am întâlnit iarăsi
pe chipurile lor fascinatie si uimire pentru faptul că urma să plec într-acolo
tocmai în zilele acelea. Mă considerau norocos, privilegiat. Mi-au explicat îndată
si motivul. La fiecare doisprezece ani avea loc în Allahabad o mare sărbătoare
religioasă la care se adunau yoghini si gurusi din toată India. Sărbătoarea dura
trei zile si era închinată întregului panteon hindus. As fi avut, prin urmare,
nespusa „cinste“ si „binecuvântare“ să mă aflu printre marii yoghini,
si în felul acesta să fiu „ajutat“ de energia si de vibratiile lor. Faptul
că eu, un străin neinitiat, cunosteam locul si ziua cu pricina, a fost socotit
de către conducător un privilegiu iesit din comun, astfel încât mi-a „îngăduit“
călătoria. Altfel spus, mi-a returnat pasaportul si banii pe care mi-i retinuseră
la intrarea în ashram.
Am luat asadar trenul si, după o lungă călătorie, am coborât în Allahabad. Era
un oras indian clasic, cu structura si aspectul unui sat urias: drumuri mici,
înguste, întunecate si murdare, case cu două sau trei caturi, majoritatea lor
fiind construite din lemn si lut, iar cele mai moderne din beton. Cum s-ar fi
putut cineva descurca în acel haos labirintic? Hărti nu existau, iar drumuri mari
nici atât! Orice străin s-ar fi rătăcit în mod sigur de la prima încercare de
a pătrunde în oras.
Am mers la un hotel din apropierea gării. Am închiriat o cameră cu un singur pat,
m-am odihnit până după-amiază, iar apoi am iesit la plimbare cu intentia de a
lua si masa. Am decis ca din ziua următoare să-1 caut pe Babaji. Nu mi se părea
deloc probabil să-1 găsesc eu, însă credeam că va aranja el cumva lucrurile, întocmai
ca si la întâlnirea precedentă.
Curând s-a înnoptat, iar eu continuam să cutreier drumurile. Din loc în loc, mă
strecuram pe câte o ulicioară strâmtă si luam pulsul zgomotoasei vieti indiene.
Drumurile erau ticsite de lume. Problema suprapopulării este în India una incendiară.
Pe toate arterele întâlnesti mari aglomerări de oameni, vehicule foarte putine
si o mizerie de nedescris. Eram contrariat de faptul că nu izbucneau în lant epidemii
de ciumă sau holeră. Purtam o pereche de ghete care îmi mai diminuau întrucâtva
repulsia de a fi nevoit să păsesc pe asemenea drumuri. Orasul-sat nu dădea impresia
că ar dispune de un sistem de canalizare. Majoritatea indienilor mergeau în picioarele
goale, călcând direct pe stratul gros format din noroi, fecale animale si umane,
zoaie si deseuri.
Luminile electrice pe aceste strădute erau rare, dar existau focuri aprinse ici
si colo. Indienii au în general obiceiul să aprindă seara focuri la marginea drumului.
Resimtind puternic frigul după arsita zilei, se adună în jurul focului si se întind
la taifas ceasuri în sir. Multi dintre ei nici măcar nu au unde să meargă altundeva,
drept pentru care dorm pe trotuare.
In acea noapte, însă, yoghini de toate felurile îsi amplasaseră adăposturi în
cele mai diverse locuri. Unii în câte o groapă, altii în vreo curte, altii într-un
parc, altii sub vreun copac oarecare. Oamenii se adunau în jurul lor, îsi scoteau
încăltările si se asezau. Urmau să-si petreacă noaptea cântând Bhagavad Gita în
întregime. Unii aveau si instrumente cu care acompaniau cântarea. Indienii cei
mai credinciosi sedeau în imediata apropiere a yoghinilor, de jur-împrejurul lor.
Altii stăteau mai departe, urmărindu-i în picioare, iar după scurt timp plecau.
Eu căscam gura plimbându-mă dintr-un loc în altul.
M-am alăturat unui grup oarecare. Yoghinul din mijloc purta rasa portocalie. Era
slab, cu părul si barba albe si lungi. Avea un chip linistit si frumos. Sedea
în pozitia lotusului. în fata unei cărti deschise, cânta cu mâna dreaptă la un
instrument care semăna cu o muzicută minusculă. Avea si un glas melodios. Pentru
mine, constituia tipul cel mai reprezentativ al yoghinului. Corespundea întru
totul imaginii pe care mi-o construisem despre ceea ce înseamnă un „yoghin“.
Acesta părea să fie si motivul pentru care mă oprisem în fata lui, asa încât m-am
apucat să-1 cercetez cu atentie.
Brusc, am luat seama la mine însumi, constientizând că mi se întâmplă ceva bizar:
capul îmi juca încoace si încolo, ca si când as fi încercat să alung ceva care
voia să se aseze deasupra mea; cu amândouă mâinile îmi frecam ochii, de parcă
m-as fi străduit să mă trezesc, în timp ce lumea se îndepărta din jurul meu
uimită si înfricosată. Unii dintre ei părăseau chiar definitiv adunarea. în
sfârsit, mi-am revenit! L-am privit impasibil pe yoghin. „Las-o mai usor cu
măruntisurile astea ieftine!“, i-am zis în sinea mea. Nu mă supărasem pe
el, ci pur si simplu îmi pierdusem orice interes. Am plecat indiferent fată
de „puterile“ lui, pe care tocmai mi le dovedise.
După putin timp m-am întors la hotel si m-am culcat.
Reflectând mai târziu asupra întâmplării, am constatat că nu-mi putusem da seama
când anume mi-am pierdut controlul si constiinta de sine. Nu realizasem când a
început exact, nici cât a durat acea stare ce mă cuprinsese, nici ce am făcut
în tot acel răstimp. Devenisem constient abia din momentul în care am început
să mă lupt pentru a scăpa. Dar acela fusese oare începutul, sau sfârsitul fenomenului?
Nu cumva yoghinul nu izbutise să mă hipnotizeze? Nu cumva îi esuase tentativa
de a mă supune? Nu cumva se străduise numai, fără succes? Ori poate se petrecuse
tocmai contrariul? Adică, începusem să mă împotrivesc abia la sfârsit, după ce
m-a „lăsat“ el, când am început să mă trezesc? Câte minute durase această
„luare în stăpânire“? Probabil că n-am să o aflu niciodată. Problema cea
mai serioasă era că si el intervenise asupra mea tot fără permisiunea sau consimtământul
meu. O făcuse pe ascuns, inopinat, cu viclenie, fără ca măcar să-1 invit sau să-1
provoc. Maniera în care actionase m-a edificat asupra intentiilor sale perfide.
Este demnă de remarcat si spaima oamenilor care fugeau. Ea dovedeste că experienta
le spunea că se întâmplă ceva rău, ceva care justifică teama. Dacă ar fi avut
experiente benefice de pe urma unor astfel de întâmplări, atunci cu sigurantă
nu s-ar fi înfricosat, ci dimpotrivă, s-ar fi bucurat, si în nici un caz n-ar
fi fugit, ci s-ar fi apropiat si ar fi sezut.
Eu mă „obisnuisem“ deja să fiu expus unor astfel de tehnici, fapt pentru
care nu mi-a fost frică. Dimpotrivă, îl socotisem pe yoghin un diletant. Desigur,
nu cunosteam exact modul în care procedase. Ceea ce-mi provoca însă curiozitatea
era acel „lucru“ care avusese tendinta clară de a se aseza pe capul meu.
Nu fusese ceva vizibil, audibil sau palpabil, dar îl simtisem învârtindu-se
împrejurul capului meu, asezându-mi-se pe crestet si apoi îndepărtându-se, iar
aceasta de mai multe ori. Mi se păruse a fi o anumită energie sau un spirit.
Era ca un norisor care se învârtea în jurul meu. în tot cazul, nu mi-1 doream
prin preajmă; era apăsător, sumbru, agasant, malefic, agresiv, într-un cuvânt
- respingător.
Iar toate acestea le simtisem ca atare exact atunci, asadar într-o perioadă
când încă mă zbăteam în ignorantă si confuzie, nestiind ce se întâmplă cu mine.
Astăzi pot spune cu certitudine că acel individ îndreptase asupra mea “un
spirit rău, un demon care se străduia să-mi pătrundă în suflet si să mă aducă
sub stăpânirea sa, supunându-mă poruncilor yoghinului. în acea împrejurare am
reusit să evit un asemenea deznodământ, însă din nefericire aveam să o pătesc
mai târziu.
In dimineata următoare am pornit în căutarea lui Babaji. Aveam la mine o adresă,
care totusi nu reprezenta nimic în fata haosului din acest sat urias. Eram însă
linistit: cel care mă călăuzise până în vârful Himalayei trebuia negresit să-mi
dea si acum o mână de ajutor pentru a mă îndruma către el.
Mâncând o banană în loc de mic dejun, am întrebat la întâmplare un trecător.
Mi-a spus că trebuie să merg exact în directia opusă. M-am întors deci înapoi.
După ceva drum am întrebat din nou. Omul s-a uitat cu atentie la adresă si mi-a
spus că trebuie să trec de cealaltă parte a liniei ferate, întrucât dedesubtul
adresei era scris „civil line“. Urmându-i sfatul, am ajuns la gară si am
traversat calea ferată.
Abia atunci am înteles într-adevăr ce înseamnă „civil line“. M-am pomenit
într-o altă lume: drumuri largi, sosele, bulevarde, parcuri uriase, case elegante,
cu două sau trei etaje, cu grădini si curti spatioase, în stil european. Pretutindeni
domnea o curătenie care nu sugera nici o legătură cu orasul în care descinsesem
în seara precedentă. De asemenea, traficul era extrem de rarefiat.
Ce se întâmpla, practic? Calea ferată despărtea asa-zisul „oras“ de zona
civilizată. Aceasta era regiunea în care colonistii englezi îsi construiseră casele
si parcurile. Era despărtită de zona indiană prin liniile de tren, si numai pe
câteva poduri supraînăltate putea cineva să acceadă în această regiune. Diferenta
economică era uriasă: de o parte foamea, sărăcia, lupta pentru supravietuire,
de cealaltă parte luxul si opulenta. Două lumi cu totul opuse. Astăzi, desigur,
nu mai existau englezi. Vechii stăpâni fuseseră izgoniti. în locul lor s-au instalat
noii stăpâni, localnici. Aristocratia indiană a preluat impozantele case. Această
„schimbare de gardă“ nu le-a adus însă nici o ameliorare a nivelului de trai
celor care au făcut-o posibilă prin jertfa lor de sânge, anume tocmai locuitorii
zonei sărace. Ei îsi urmează mai departe aceeasi viată mizeră si nefericită. Precum
animalele - se nasc, dorm si mor pe drumuri.
Acesti indieni au trăit asa dintotdeauna, nedispunând de nici un alt termen
de comparatie. Ce se întâmplă însă cu occidentalii, europeni si americani, care
au venit aici influentati de tot felul de scriitori care au cultivat mitul Indiei,
si, o dată ajunsi aici, s-au lăsat pradă consumului de narcotice, si-au risipit
toti banii, si-au vândut până si pasapoartele, iar acum sunt goniti de propriile
lor consulate cărora le-au solicitat regulat ajutor financiar? Ce se întâmplă
cu acesti occidentali ajunsi la sapă de lemn, care dorm în stradă? în ce deznădejde
se vor fi cufundat? Cum de nu si-au pierdut încă mintile? Cui i se poate imputa
în primul rând această situatie? Ce demoni si ce oameni amăgitori i-au momit
prin cuvinte dulci si mincinoase, cu povesti îmbietoare, cu făgăduinte false?
N-au oare nici o răspundere indivizi precum Herman Hesse, de pildă, care prin
cărtile lor au trimis vapoare întregi de tineri în India?
Dacă mi-ar fi furat cineva borseta în care aveam banii, pasaportul si biletul
de întoarcere, m-as fi aflat automat în aceeasi situatie tragică. Si sunt sigur
că multi indieni ar fi recurs la crimă pentru a intra în posesia acestei borsete
care continea cel putin echivalentul salariului lor pe doi ani. Evitam să mă
si gândesc la acest aspect.
Pătrunsesem asadar în Allahabadul civilizat, căscând gura la micile palate si
la locatarii acestora. Am avut ocazia să admir chiar si casa lui Gandhi. Intre
timp, însă, nimeni din cei interogati nu s-a dovedit în măsură să-mi localizeze
adresa lui Babaji. Atunci m-am asezat pe o băncută si i-am cerut mental gurului
să mă ajute. Am făcut chiar o făgăduintă, că voi da 10 rupii milostenie unui
indian oarecare.
Un tânăr de vreo 20 de ani trecea cu o bicicletă prin fata mea. I-am făcut semn
si s-a oprit. Arătându-i adresa, mi-a spus că îl cunoaste pe proprietarul casei.
Era un mare si foarte bogat librar si editor, care avea legături comerciale cu
străinătatea. Imobilul se afla la aproximativ 3 kilometri depărtare. Tânărul s-a
oferit să mă ducă cu bicicleta sa. M-am urcat asadar pe bicicletă, si după putin
timp am ajuns la destinatie: o vilă a cărei curte era plină de oameni.
Intrucât însotitorul meu dădea mari semne de ezitare în a mă urma, iar eu mă grăbeam
să ajung înăuntru, am intrat repede de unul singur, uitând să-i multumesc în vreun
fel.
M-a întâmpinat o foarte vastă grădină, cu gazon, fântână arteziană si statui.
Ziua era frumoasă, senină, cu un soare arzător. Oamenii sedeau laolaltă pe gazon.
Se distingeau ucenicii apropiati ai lui Babaji, cei care îl însoteau permanent
si care îl purtau uneori chiar pe brate. Se grupaseră cumva separat. Ceilalti
nu se apropiau. L-am zărit printre ei si pe cel îmbrăcat în negru, pe care îl
înfruntasem la Heracan, când mi-a poruncit să-mi scot încăltările si să mă închin
lui Babaji.
M-am apropiat si m-am asezat lângă ei pe gazon. Am deschis discutia cu unul
dintre ei, care mi-a părut mai simpatic, mai familiar. Umbla tot timpul gol-golut,
având asupra sa doar o bucată de pânză galbenă pe care o asternea pe jos atunci
când voia să se întindă.
Mi-a spus povestea lui. Era olandez din Amsterdam. Nu-i plăcuse deloc viata
în Europa. De aceea, pe la vârsta de 20 de ani, a luat hotărârea de a pleca
definitiv în insulele tropicale Fiji din Oceanul Pacific. Pe drumul către Fiji
a trecut prin India, unde 1-a întâlnit pe Babaji în ashramul Heracan din Himalaya.
Până în acel moment nu avusese nici o legătură cu yoga sau cu vreun alt tip
de religiozitate. îmi povestea:
„Când am ajuns în fata lui Babaji, m-a făcut să mă simt uite atât de mic (si mi-a
indicat cu degetele vreo 2 centimetri), în timp ce pe el îl simteam urias cât
un munte.
- Tu vei face comert, mi-a spus cu fermitate.
- Eu, comert, Babaji?! m-am mirat eu, nu fără teamă.
- Da, tu, du-te acum.
Plecând din ashram, aveam să închei foarte curând primul meu contract comercial.
Eram pe atunci doar un mic golănas cu o brumă de bani. în trei ani am devenit
un prosper om de afaceri internationale. Călătoream numai cu avionul si realizam
un profit anual de aproximativ un milion de dolari. Bineînteles, am reusit toate
acestea numai cu puterea lui. Apoi Babaji m-a chemat lângă el. Am părăsit totul
si m-am apucat de yoga“.
- Mie nu-mi place să muncesc, i-am spus la un moment dat olandezului.
- Atunci nu munci, mi-a răspuns. Ce-ti doresti, o viată linistită?
- Nu! Vreau să aflu ce se întâmplă în această lume.
Toate sunt un mister, si nu pot întelege mai nimic.
- Eu sunt de trei ani împreună cu Babaji, si încă nu înteleg nimic. Nu stiu cine
sunt, nici ce trebuie să fac în această lume, nici ce însemnătate are tot ceea
ce se întâmplă, tot ceea ce fac, nici directia în care merg. Tu faci lucruri pe
care nu le doresti?
- Nu, sunt liber si fac tot ce vreau.
Ceilalti l-au strigat si s-a ridicat să plece.
- Unde mergi? L-am întrebat.
- Ne ducem să fumăm.
- Pot veni si eu?
- Haide!
Am intrat într-o încăpere spatioasă a vilei. Toti cei dinăuntru aveau în jur
de 30 de ani. în timp ce pregăteau tsilum, le-am mărturisit:
- Când mă aflu în fata lui Babaji, mi-e frică.
- Să nu te temi deloc, să nu-ti fie frică, mi-a spus surâzător cel mai gras
dintre ei.
El a aprins primul tsilum. Trăgea, trăgea, trăgea... fără să mai termine. Când
a expirat, în cele din urmă, a umplut de fum toată camera dintr-o singură suflare!
I-au urmat si ceilalti, cu aceleasi rezultate. Venindu-mi si mie rândul, am
încercat să o fac pe grozavul. Am tras cât am putut mai mult, dar n-am izbutit
chiar nimic, în comparatie cu ei. Am ametit însă atât de tare, încât am simtit
că sunt gata să lesin. La următoarele „runde“ am participat numai de formă.
Amestecul era extrem de tare.
Iesind afară ametit, am pătruns în curtea interioară a vilei. De jur-împrejur
erau clădiri tetragonale. Se aflau aici cam trei sute de persoane, între care
si destui europeni. Am zărit o tânără blondă, îmbrăcată în haine traditionale
indiene, pe care o cunoscusem în New Delhi. Sărmana, se credea femeia lui Babaji
si se străduia să se comporte ca atare. Mi-a fost milă de ea, căci o găseam
absolut ridicolă. Nimeni n-o jignea, după cum nici nu-i dădea vreo atentie.
Părea să fi luat-o putin razna. Stătea de ani de zile în India si trăia o himeră.
Mă întrebam: n-a putut nimeni să o facă să-si revină? N-a încercat nimeni să
o aducă la realitate? Care era atitudinea gurului? Mai degrabă îi hrănea închipuirea,
după cum concluzionasem din povestirile unei prietene de-a ei din Delhi. încă
un element semnificativ în cartea de vizită a lui Babaji. Nu cumva avea relatii
cu ea? Toti indienii manifestau o fascinatie aparte fată de albii blonzi, semintia
vechilor lor stăpâni, fascinatie amestecată cu ură si invidie. Să constituie
oare Babaji o exceptie? Mi-am reamintit o suită întreagă de istorii relatate
de tinere care o pătiseră în felul acesta cu gurusii lor...
Intre timp, toti cei prezenti treceau prin fata lui Babaji si i se închinau,
după care îi sărutau picioarele. Fată de unii se purta foarte sever, fată de
altii era blând si binevoitor.
L-am reîntâlnit pe tânărul care mă adusese pe bicicletă. Insista să merg si
eu înaintea lui Babaji. Cuprins de temeri, am încercat să tergiversez. S-a simtit
foarte prost, fapt pentru care, nevoind să-1 pun într-o situatie dificilă, m-am
dus. îndată ce am ajuns înaintea lui Babaji, acesta a devenit iarăsi sever.
Eu am simtit din nou o frică teribilă, aproape paralizantă. Abia am izbutit
să soptesc în minte: „Ajutor!“. Exact în acea clipă, gurul s-a mai domolit.
- Cine te-a adus aici? a întrebat.
- Tu, i-am răspuns, neglijându-i pe toti cei care se făcuseră instrumentele
vointei sale si recunoscând în el cauza adevărată.
- De unde vii?
- Din Mongyr.
I n spatele său stăteau ca niste gărzi de corp cei cu care fumasem împreună.
A făcut un semn si m-am îndepărtat usurat de presiunea si angoasa pe care le
simteam în fata acestei creaturi bizare. Ce anume mă înfricosa atât de tare?
Ochii săi neobisnuiti? Marea sa putere? Dar si părintele Paisie avea o foarte
mare putere, după cum si ochii săi deveneau neobisnuiti, mai presus de fire,
însă nu mă speriasem niciodată alături de el, ci dimpotrivă. De ce mă stăpânea
totdeauna această apăsare si fobie în fata lui Babaji? - mă întrebam eu pe atunci...
A sosit si ora mesei. Ne-am asezat pe pământ, în siruri. I s-a împărtit fiecăruia
câte o frunză mare pe care urma să fie pusă mâncarea: cartofi, verdeată, orez
fiert si condimente din belsug. Tânărul care stătea lângă mine mi-a povestit
că devenise de curând patronul unei fabrici. Era asadar un indian bogat, urmând
să devină si mai bogat, de vreme ce se afla abia la început. îsi datora întreaga
situatie lui Babaji, despre care spunea că le „împarte bogătie“ unora dintre
discipolii săi. Printre acestia se număra si editorul proprietar al vilei. într-adevăr,
costurile găzduirii erau imense, mai ales că yoghinii aveau să rămână patru-cinci
zile în casa editorului, după care urmau să-si schimbe locatia. Iar toată această
lume trebuia să mănânce si să doarmă. Familia eliberase camerele si le cedase
integral gurului si ucenicilor săi. Mărturiseau cu totii că prosperitatea materială
le era asigurată prin intermediul „capacitătilor“ lui Babaji. „Desigur,
pe toate acestea le-am realizat prin puterea lui“, era leit-motivul tuturor.
Jertfa
După masă a început jertfa. în curte fusese amenajat un altar special, unde
aprindeau focul si jertfeau. S-au adus niste tipsii cu materii unsuroase. Babaji
aducea jertfa, ajutat de stăpânul casei si de cei mai apropiati ucenici, care
erau masati în jurul său. Luau din când în când grăsime cu o lingură mare si
o aruncau în foc, în timp ce cântau diferite imnuri către zei. Se răspândea
un pregnant miros de carne arsă. Toti ceilalti urmăreau cu evlavie. Această
slujbă a durat aproximativ două ore. La sfârsit, din lingura înnegrită pe care
o folosiseră la slujbă, unul dintre discipoli (era tocmai „amicul“ meu
olandez) lua cu degetul funingine si atingea fruntile celor prezenti, desenându-le
astfel câte o bulină între sprâncene. M-am apropiat si eu, beneficiind de acelasi
tratament. Fusesem impresionat de slujbă. N-am realizat însă pe moment cui îi
era adresată acea jertfa. Bineînteles că nu lui Hristos. Oamenii erau politeisti,
idolatri. La început am sesizat mai greu consecintele acestui aspect, deoarece,
sub influenta crestinismului, îmi era complet străin modul lor de perceptie
a realitătii. Ei însă aduceau cu adevărat jertfe idolilor, întocmai precum vechii
elini, oricât de neverosimil mi se părea pe atunci!
Yoga si hinduismul sunt lucruri inseparabile. îsi asumă exact aceeasi filosofie,
aceeasi credintă, izvorăsc una din cealaltă. Hinduismul nu poate fi imaginat
fără zeitătile sale diforme si monstruoase. Yoghinii acestia erau pur si simplu
fideli traditiei, slujeau si se închinau idolilor lor. Iată că si în secolul
XX există idolatri! Mi-am făcut astfel o idee despre cum va fi arătat Grecia
înainte de crestinism, când oamenii se închinau celor doisprezece zei ai Olimpului.
Desigur, indienii îi întrec cu mult pe vechii elini. Ei venerează mii de zeităti,
dintre care o mare parte au aspect si însusiri de animale, iar nu de oameni
- precum aveau zeii antici ai grecilor.
Inchinarea
Gurul se plimba nestingherit prin mijlocul oamenilor, fără ca cineva să cuteze
a se apropia de el sau a-i atine calea. Apoi a dispărut înspre aripa sudică
a clădirilor. Multimea a format o coadă. „Se duc să treacă iarăsi prin fata
lui, ca de obicei“, m-am gândit eu. Fiindcă intentionam să părăsesc vila,
am intrat si eu în rând. Nu pentru a mă închina lui Babaji, asa cum mă îndemnau
ei, ci doar în semn de salut. Era un simplu gest de politete. „In definitiv,
mi-au oferit ospitalitate!“, îmi spuneam în gând.
Sirul era lung si nu-1 vedeam pe Babaji. Il ascundeau câtiva copaci. După un
timp, apropiindu-mă mai mult, l-am văzut iesind din spatele copacilor. Până
să apuc să mă mai întreb cui se închinau atunci oamenii dacă nu lui Babaji,
m-am pomenit în fata unui templu cu vreo douăzeci de statuete de câte jumătate
de metru înăltime. Alături se postaseră grupuri de brahmani care supravegheau
sirul cu severitate. Babaji se cătărase pe creanga unui copac si mă privea.
In fata mea mai erau trei persoane. Se închinau, lăsau bani si plecau. M-am
jenat să ies din rând. Ar fi fost un gest jignitor fată de toti ceilalti. Nu
aveam nici posibilitatea de a pleca discret. M-am apropiat asadar si m-am închinat
idolilor, făcând în aceeasi clipă si rugăciune către Hristos.
Astfel am călcat porunca lui Dumnezeu pe care o auzisem într-un chip atât de
minunat în minte atunci când am urcat pentru prima dată treptele ashramului
Heracan si am făcut cunostintă cu idolii.
Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alti dumnezei în afară de Mine. Să nu
te închini la idoli, nici să le slujesti lor. Ce făcusem eu în acea zi? Nu participasem
la o slujire? Nu mă alăturasem unei jertfe? Nu erau ele adresate în mod evident
idolilor hindusi? Nu spune prorocul David în Psalmi că Toti idolii neamurilor
sunt demoni (Ps. 95,5)? Nu sfârsisem prin a mă închina idolilor?
Oare nu pentru că refuzau să arunce un pumn de tămâie în foc spre cinstirea
idolilor îsi pierdeau martirii crestini avutia lor, îsi pierdeau persoanele
iubite, îsi pierdeau însăsi viata în grozave torturi suferite din partea idolatrilor?
Asa refuzau ei să se supună minciunii si tatălui minciunii, Satanei. Asa se
luptau pentru adevăr. Iar acest adevăr este cel mai însemnat dintre toate. El
nu vizează cine stie ce constructie abstractă sau teorie cu termen limitat,
ci priveste întreaga viată a omului, anume risipirea ei în minciună, în rătăcire,
sau valorificarea ei autentică prin contact nemijlocit cu realitatea, care este
Dumnezeu.
Martirii crestini se luptau cu iubire pentru adevăr, pentru Dumnezeu, pentru
semenii lor, arătându-le calea adevărată care duce la viata vesnică, străduindu-se
să-i elibereze din non-existenta propriilor himere, din moarte.
Desigur, ei însisi au dobândit viata vesnică prin moartea trupului. Au schimbat
cele vremelnice cu cele vesnice, cele ieftine cu cele de pret. Au primit darul
iubirii si al curajului de la Dumnezeu, Care a făgăduit întregii lumi: Oricine
va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, si Fiul Omului va mărturisi pentru
el înaintea îngerilor lui Dumnezeu (Luca 12, 8).
Hristos ne îndeamnă să nu ne temem de vrăjmasii Săi, care au puterea să ucidă
doar trupul nostru, dar n-au nici o stăpânire si nici o putere asupra sufletului
nostru vesnic, si deci nu ne pot aduce vătămări substantiale. Trebuie să ne
temem mai degrabă de despărtirea de Adevăr si de Iubire, adică de Adevăratul
Dumnezeu, despărtire care ne conduce la pierderea fericirii vesnice.
De bună seamă, atunci n-am realizat întreaga semnificatie a gestului meu. Constiinta
mea nu functiona. In plus, eram ametit de tsilum, târât de sentimentele amicale
fată de câtiva yoghini, înselat de formalisme politicoase. Intrasem în rând
cu un scop, dar în final am făcut cu totul altceva. Tocmai pentru că aveam anumite
„circumstante atenuante“, Dumnezeu m-a iertat mai târziu...
Cum m-am demonizat
După acest ultim act, lumea a început să se împrăstie în grupuri. Babaji se
retrăsese. Mă hotărâsem să plec. Zărindu-1 pe yoghinul olandez, m-am dus să-mi
iau rămas bun. M-am asezat lângă el pe gazon si am schimbat câteva cuvinte.
„Ne vom revedea“, i-am spus si l-am lovit prieteneste peste coapsă. Atunci
am simtit ceva iesind din corpul său si intrând în al meu. O putere mi-a inundat
tot trupul.
M-a privit cu uimire! S-a ridicat si a plecat precipitat, fără să mai spună
un cuvânt. M-am mirat si eu de ceea ce simtisem, dar si de reactia olandezului
gol-golut. N-am înteles ce mi se întâmplase.
Am pornit apoi pe jos spre hotel, unde am ajuns abia la miezul noptii, după
opt ore de mers. Pe tot parcursul acestui drum, am simtit în mine o uriasă energie.
Mă simteam foarte puternic. Păseam cu mândrie si arogantă, netemându-mă de nimeni
si de nimic. Niciodată în viata mea nu mă simtisem atât de puternic. Mi se părea
că-i am pe toti oamenii în mână si că mă pot impune în fata oricui fără nici
un efort. Eram stăpânul stăpânilor. „Niciodată în viata mea nu am păsit atât
de liber pe pământ“, m-am gândit atunci. Acest sentiment de libertate izvora
din lipsa oricărei frici sau nesigurante. Eram convins că pot controla absolut
orice situatie neprevăzută... iar neprevăzutul n-a întârziat să se ivească.
Se înnoptase si intrasem pe un drum secundar, îngust si întunecat. La 50 de
metri în fata mea am văzut vreo zece bărbati care puneau ceva la cale, arătând
către mine. Le păream o victimă sigură. Am înaintat drept spre ei, ignorându-i
cu desăvârsire. Când ne mai despărteau 10 metri, s-au adunat buluc si au pornit
către mine într-un iures mut si sălbatic. Nu m-am temut nici o clipă, ba chiar
zâmbeam arogant continuând să păsesc în acelasi ritm. De îndată ce au ajuns
lângă mine si m-au înconjurat, au înlemnit. Le-a dispărut orice urmă de îndrăzneală.
S-au repliat înspăimântati. M-am oprit si i-am privit. Cineva din lateral mi-a
strigat ceva pe un ton amenintător si injurios. M-am întors, l-am privit si
s-a oprit brusc. Apoi mi-am făcut drum exact printre ei, împingându-i usor dar
ferm, si m-am îndepărtat fără să le mai dau nici o atentie.
I n mod normal acestia s-ar fi năpustit asupra mea, mi-ar fi smuls pretioasa
borsetă cu banii si pasaportul, m-ar fi trântit la pământ, m-ar fi scuipat si
m-ar fi lovit cu picioarele, cu pumnii si cu orice altceva le-ar fi dictat sălbăticia
si ura lor. în sărăcia si disperarea din India, astfel de incidente erau la
ordinea zilei.
Ce se întâmplase însă? Ce văzuseră pe chipul meu, determinându-i să cedeze terifiati?
Fetele lor îi recomandau ca pe niste oameni lipsiti de scrupule. Nu se jucau.
Mai făcuseră astfel de lucruri, aveau experientă. Cu sigurantă că rămăseseră
deodată extrem de intrigati în privinta mea. Cât despre mine, stiam negresit
că posed „puterea“ lui Babaji, pe care o dobândisem mai degrabă de la „prietenul“
meu olandez, la plecare.
Ispita puterii
Mi-am continuat drumul. Se înnoptase bine si am intrat într-un parc imens, unde
existau vechi constructii de mari dimensiuni. Era un templu oarecare. Stiam
că asemenea locuri sunt frecventate de hoti, dar nici măcar nu-i luam în calcul.
Nu mi-am luat nici un fel de măsuri de precautie pentru a evita să fiu văzut
si urmărit de virtualii tâlhari. Mă preocupa intens un cu totul alt aspect:
dispuneam de o mare putere! Trăiam cu adevărat puterea.
- Putere... putere! Ce-i rău în asta? mă întrebam în sinea mea.
- Bine, dar tu ce cauti de fapt în viată? îmi replicam într-un dialog lăuntric.
M-am asezat să fumez o tigară si să reflectez mai adânc si mai limpede. M-am
întins pe jos si am început să privesc stelele Indiei. Pe fondul unei relaxări
fizice si psihice, simteam amplificându-se înlăuntrul meu dorinta de putere.
Incercam să-mi dau seama dacă merită să mă împotrivesc acestui impuls interior.
- Este rău să păsesti ca un stăpân, ca un suveran pe pământ? Să nu te temi de
nimeni si de nimic? Să-ti fie toate la îndemână si să obtii cu usurintă tot
ceea ce doresti? De ce să fie rău? mă întrebam provocator pe mine însumi.
Diversi indivizi se apropiau de mine, unii târându-se, altii păsind pe lângă
mine cu indiferentă. Numai ce-mi întorceam fata către ei, si se îndepărtau instantaneu.
Mi-am adus aminte de germanul în costum pe care îl întâlnisem la întoarcerea
mea din ashramul Heracan, discipol si el al lui Babaji. Se revărsa din el puterea.
O putere stranie. Eram convins că inspiram si eu acum acelasi sentiment.
Nu stiu cât timp am zăcut polemizând cu mine însumi. Conflictul interior îmbrăca
forma unui dialog de felul acesta:
- Bine, tu ai renuntat la putere. Nu te mai preocupa în mod special să stăpânesti;
acum te-ai reîntors la vechile deprinderi?
- Da, însă de data asta dimensiunile sunt colosale. Ce-ti va mai putea sta împotrivă?
Pe care femeie o vei dori si n-o vei avea? Ce confort economic îti va mai lipsi
vreodată? Ce cunoastere vei căuta si n-o vei dobândi?
Diavolul îmi indusese senzatia că ar avea putere nelimitată de a-mi oferi toate
acestea.
- Da, dar n-am să găsesc prin asta iubire! m-am împotrivit eu din nou.
- Vei avea cele mai mari satisfactii din lume, gândeste-te!
- Da, dar pe mine mă interesează adevărul, ce importantă au toate celelalte?
Si dacă le ai, si dacă nu le ai, ce-i cu asta? Sunt toate desarte, stupide si
ridicole... Nu, nu mă interesează puterea, nicidecum!
I n această stare m-am dus la hotel, unde am dormit aproape până în după-amiaza
următoare.
A doua zi am petrecut-o reflectând îndelung. Ce se întâmplase cu mine? Ce concluzie
puteam desprinde? De partea cui erau yoghinii, a lui Dumnezeu sau a Diavolului?
Constituia hinduismul un drum alternativ către Dumnezeu, sau era o cursă a Diavolului,
o perfidă rătăcire care îi făcea pe oameni să-si irosească viata fără scop,
fără sens? Nu puteam încă răspunde acestei dileme. Rememoram evenimentele, convorbirile,
persoanele; le-am examinat cu atentie, căutând să aflu în ele elementele care
ar fi furnizat solutii întrebărilor mele. Totusi, n-am izbutit să ajung la certitudini.
Intr-una din serile următoare l-am văzut în vis pe Babaji. M-a luat de mână,
m-a învătat să zbor si să cânt în acelasi timp o mantră care se referea la zeul
Shiva: „Hare Om Namah Shivaya“. Această mantră mi se întipărise puternic
în minte. M-am trezit cântând-o. Eram animat de dorinta arzătoare de a merge
la gară, căci „stiam“ pur si simplu că la acea oră Babaji va pleca. Am
coborât scările în toiul noptii, dar am aflat usa hotelului încuiată. Am strigat
insistent, însă nu s-a găsit nimeni să-mi deschidă. M-am suit pe terasa hotelului
si am auzit în depărtare o multime de oameni care scandau înflăcărat: „Sfinte
părinte biruitor!“... Discipolii îsi luau rămas bun de la gurul lor. Au
strigat mai mult de o oră.
Mantra se lipise de mintea mea: „Hare Om Namah Shivayam“. Era efectul unei
interventii nemijlocite a lui Babaji. Din nou, nu,mi se ceruse consimtământul
sau aprobarea... M-am gândit iarăsi la cât de diferit se purta cu mine bătrânul
Paisie! Mă respecta desăvârsit. Nu făcea niciodată ceva fără încuviintarea mea.
I n zori m-am dus la culcare, în timp ce mantra mi se tot învârtea prin minte.
Exista în melodia ei ceva care mă atrăgea. Eram însă iritat de faptul că-mi
fusese implantată în minte din exterior.
