Era martie când m-am întors în Grecia. Aveam un straniu sentiment de „putere“.
Mă simteam invulnerabil, mult mai puternic decât oamenii din jurul meu. Pot distinge
cu precizie începutul acestui sentiment: îmi amintesc că asa mă făcuse să mă simt
Babaji atunci când l-am întâlnit a doua oară, în Allahabad. S-a întâmplat din
clipa în care acel „ceva“ a iesit din corpul discipolului său si a intrat
în mine. Atunci m-am schimbat cu totul.
Prietenii mei nu puteau întelege nimic din ceea ce le spuneam. Parcă descinsesem
dintr-un alt tărâm. Aveam o serioasă problemă de comunicare. într-un fel glăsuia
inima mea, si altfel răsunau cuvintele mele în urechile celor apropiati.
Mama a fost foarte supărată din pricina noului meu aspect exterior. Ceea ce mi
se potrivea în India constituia o problemă pentru Grecia. în vreme ce în India
treceam neobservat, în Grecia ieseam strident în evidentă.
Mi-am schimbat asadar hainele, am început să port si o căciulită care să-mi ascundă
crestetul ras, si m-am readaptat astfel cutumelor grecesti.
Cu toate acestea, exista în mine ceva lesne de sesizat de către un observator
fin. Era ceva care mă înfricosa chiar si pe mine însumi. Ceasuri în sir - dar
nu totdeauna - chipul meu împrumuta o expresie foarte sălbatică si ciudată, vicleană
si rea. Ceva animalic.
Lucrul acesta se întâmpla de la sine, independent de vointa mea. Nu-1 puteam controla
cu nici un chip. Exercitam asupra celor din jur un straniu amestec de atractie
si frică. Se purtau cu mine cu maximă grijă, ceea ce-mi alimenta o dată în plus
vanitatea.
După câteva zile petrecute împreună cu familia si cu prietenii, am plecat în Sfântul
Munte. Acolo sentimentul puterii mi-a fost anesteziat subit. îndată ce m-am apropiat
de Athos, am început să mă simt strâmtorat, întristat, amortit. încă nu venisem
în contact cu oamenii, cu monahii mei cunoscuti. Atmosfera duhovnicească a Sfântului
Munte mă făcea să mă simt astfel.
Ciudată a fost si întâlnirea mea cu călugării pe care îi cunosteam: m-a intrigat
comportamentul lor inexplicabil. Mă vedeau de departe si veneau bucurosi să mă
întâlnească. însă imediat ce se apropiau de mine, rămâneau năuciti si încetau
să-si mai manifeste căldura sufletească. Nu deveneau glaciali, ci doar precauti.
Schimbau în grabă câteva cuvinte cu mine si se îndepărtau. Atitudinea lor mi-a
dat de gândit si totodată m-a întristat. Am încercat totusi să nu mă frământ prea
mult, căci în definitiv venisem pentru bătrânul Paisie.
Când am ajuns la coliba sa, bătrânul era singur în curte. M-am apropiat de gardul
de sârmă si l-am strigat. S-a întors si m-a privit foarte aspru.
- Ce cauti tu aici? m-a întrebat, cerându-mi socoteală.
Mi s-au tăiat picioarele. M-am gândit: „Dacă si de aici mă izgonesc, unde voi
merge?“. Nu aveam nici un alt loc în care să mă duc, nu exista om care să
mă iubească mai mult decât părintele Paisie.
Nu mă asteptasem la o asemenea primire. Bătrânul mă primea întotdeauna bine: mă
săruta, mă mângâia, îmi vorbea plin de bunătate. De ce această primire?
N-am spus nimic. Am plecat capul si am asteptat încremenit să mă alunge sau să
mă oprească.
I s-a făcut milă de mine.
- Bine, intră un pic; să vedem ce-o să facem acum, a zis.
Am intrat bucuros si usurat în curte. A început să râdă de mine:
- De ce te-ai tuns? Te-au luat în armată?
Am zâmbit.
- Nu, părinte, stiti... am fost în India...
- Bre nătângule, cum să nu stiu?
- V-am scris o scrisoare, am vrut să v-o trimit, dar am pierdut-o.
- Nu contează, eu am primit-o.
Am sezut si am discutat. Bătrânul îmi deschisese iarăsi bratele sale. După o
jumătate de oră m-am pregătit să plec.
- Unde vei sta acum? a întrebat.
- Am să merg la părintele H.
- Bine... peste trei zile vino din nou.
S-a ridicat.
- Stai să-ti aduc un pistol!
S-a întors zâmbind si mi-a adus un sirag de mătănii mic, cu 33 de boabe.
- Acesta trage cu gloante duhovnicesti, iar Diavolul se teme si nu se apropie,
a spus vesel. Păstrează-1, să nu cumva să-ti trebuiască.
Când am iesit pe poartă mi-a smuls căciulită, i-a făcut cruce si mi-a pus-o
la loc.
- Să ai si coif, mi-a spus râzând, să nu te ispitească vicleanul cu gânduri...
si mi-a tras o scatoalcă de alint peste cap.
Ah, aceste lovituri! Măcar de le-as fi primit încontinuu! Niciodată nu mă săturam
de ele! Le primeam totdeauna cu frică si bucurie, stiind că prin aceste mici
lovituri bătrânul se străduia să-si ascundă darurile duhovnicesti pe care le
împărtea, de fiecare dată în grade diferite. Uneori te „îmbătai“ de bucuria
Duhului Sfânt, îti ieseai din sine. Alteori, simteai liniste, pace adâncă si
sigurantă dumnezeiască: Dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră?
(Rom. 8, 31). Alte dati, simteai eliberare din lupta cu gândurile.
Harul îmbrăca asadar multe si felurite chipuri, de fiecare dată după cum era
nevoie. Stiau Dumnezeu si bătrânul. Folosind pretextul acestor scatoalce, părintele
Paisie mă împodobea duhovniceste din belsug, cu nespusă dărnicie, ca pe un principe.
Dobândeam astfel o asemenea frumusete duhovnicească, încât mi se schimba până
si înfătisarea; chipul meu devenea frumos, pasnic, fără nici o umbră de răutate
si viclesug, întocmai ca al unui copil.
Văzându-mă în astfel de împrejurări, o prietenă de-a mea care încă nu-L cunoscuse
pe Hristos îmi spunea:
- Iar te-ai schimbat, te-ai făcut ca un copilas.
Eu stiam însă că bătrânul era cel care mă curătase si mă împodobise astfel.
Din nefericire, patimile supravietuiau totusi în sufletul meu si mă trăgeau
apoi iarăsi cu de-a sila spre obiceiurile rele, asa cum este tras catârul de
căpăstru. Cădeam în mocirlă si îmi murdăream din nou vesmântul scump si strălucitor.
Azvârleam fără minte în noroi pietrele pretioase pe care bătrânul le dobândea
cu multă osteneală, durere, sânge si luptă duhovnicească, si mi le dăruia din
belsug. Risipeam în felul acesta imense avutii duhovnicesti. Insă părintele
meu iarăsi mă primea, iarăsi îmi tămăduia rănile, iarăsi mă spăla si mă împodobea
cu vesminte de pret, îmi punea inel în deget (v. Luca 15, 22), mă înzestra cu
vrednicie duhovnicească, fără să mai socotească faptele mele dinainte, fără
să-si măsoare darurile.
Aceasta nu s-a întâmplat numai o dată, ci de nenumărate ori. în cele din urmă
mi-am venit în simtire.
Mă rusinam, nemaiîndrăznind să primesc astfel de daruri. Stiam că nu le voi
putea păzi curate. Peste doar câteva zile urma negresit să le pierd, dacă nu
cumva le pierdeam chiar în clipa următoare. îi mărturiseam acest lucru plângând,
dar el mă mângâia, îmi alunga amărăciunea si mă curăta iarăsi, fără murmur,
fără zgârcenie, cu nobilă bucurie si prisositoare iubire. Se străduia uneori
să-si ascundă multa dragoste, pentru a nu mă determina prin aceasta să mă simt
cumva obligat.
M-am dus asadar la părintele H., ascetul la care plănuiam să rămân ca ucenic.
M-a găzduit câteva zile, desi îl vedeam nelinistit si precaut.
Intr-o zi l-am întrebat:
- Părinte, mă veti păstra ca ucenic?
- Ce să-ti fac, copilul meu, cu atâtia demoni câti ai asupra ta? mi-a răspuns.
N-am înteles atunci prea bine ce se întâmplă si despre ce „demoni“ vorbea.
Desigur, mă simteam în general foarte ciudat, dar atribuiam această stare experientelor
intense pe care le traversasem în ultimul an.
Refuzul, renegarea lui m-au întristat. însă părintele Paisie mă primise, îmi
deschisese iarăsi bratele sale, si aceasta îmi era de-ajuns. El mă iubea cu
adevărat, indiferent dacă eram sănătos sau bolnav, frumos sau urât, puternic
sau slăbănog, inteligent sau prost... El mă iubea întotdeauna, în orice conditii...
Ce usurare! Ce mângâiere! Ce bucurie! Ce altceva mi-as fi putut dori?
