In acele zile o cunoscusem pe Alexandra, în niste împrejurări cu totul ciudate.
Ne-am întâlnit la Universitate si mi-a dat adresa. După câteva zile m-am dus
să o caut. Am parcat masina pe o strădută îngustă, cu intentia de a coborî să
caut strada. însă am parcat chiar la zece metri de poarta ei. înainte de a coborî
bine din masină, am văzut-o deschizând poarta si cercetând drumul cu privirea.
S-a apropiat de mine unduindu-se. „Chiar acum te asteptam“, mi-a spus.
Eram amândoi uimiti si simteam că ceva bizar se întâmplă.
Mai târziu, când ne aflam împreună, se petreceau lucruri stranii. Am încercat
la un moment dat să-i văd aura, prin tehnici pe care le cunosteam din cărtile
de yoga. Ea mi se împotrivea. Au început apoi acele zgomote ciudate, dar nu
s-a speriat. Până când, deodată, o usă din interior s-a trântit brusc, foarte
tare. Toate geamurile erau închise. Nici urmă de curent. Un fapt cu totul suprafiresc.
Ne-am îngrozit. S-a apropiat si a căzut în bratele mele, aproape plângând. De
atunci nu mi s-a mai împotrivit.
Care era secretul Alexandrei?
Când i-am vorbit despre hipnoză, yoga, magie, mi-a spus următoarele:
- Una dintre bunicile mele obisnuia să „descânte“. Cu putin timp înainte
de a muri, mi-a dezvăluit mie „rugăciunea“ pe care o rostea ca descânt.
O putea destăinui unui singur om, si m-a ales pe mine. N-am dat multă importantă.
Odată, un verisor de-al meu a fost deocheat: îl durea capul, avea o stare de
somnolentă continuă, ajunsese ca un nătâng. Atunci, pentru prima dată în viata
mea, am „descântat“. El si-a revenit imediat, dar eu am suferit timp de
24 de ore. Eram pe atunci singură în apartamentul părintilor, în Atena. Am început
să simt prezente ciudate. Luminile se stingeau si se aprindeau. Numai în apartamentul
meu. Am iesit pe balcon, socată. Am dat să intru în casă si am văzut perdelele
suspendând drepte, paralele cu tavanul. Cu totul supranatural. Mi s-a tăiat
respiratia. Nu îndrăzneam să intru în apartament. Am petrecut toată noaptea
pe balcon, stăpânită de frică, fumând si ascultând muzică. îndată ce s-a făcut
ziuă am plecat, si m-am întors după câteva zile, când au revenit ai mei din
călătorie.
Cu timpul i-a dispărut frica, si din când în când mai „descânta“.
Iată, asadar, care era „harisma“ Alexandrei. Eram, prin urmare, doi învătăcei.
Ea însă se temea să meargă mai departe, în vreme ce eu ardeam de nerăbdare să
ajung până la capăt.
Ciudat este că eram amândoi... materialisti. Citiserăm marxism, materialism
dialectic, iar fundamentul nostru filosofic era unul materialist. Nu credeam
în Diavol, nici în maniera duhovnicească de explicare a lumii sau a istoriei.
Pe de altă parte, admiteam tot ceea ce provenea din domeniul magiei, în vreme
ce orice provenea din domeniul religiei socoteam că este amăgire sau putinătate
de minte. Era o contradictie flagrantă, pe care nici măcar nu o constientizam
pe vremea aceea.
Aveam 19 ani. Nu păstrasem, din vârsta copilăriei, nici o legătură cu religia.
Dimpotrivă, eram mai degrabă marxist. Discutând cu prietena mea, i-am spus totusi
un lucru pe care îl simteam instinctiv.
Asadar, pe planeta Pământ se desfăsoară un înfricosător, un urias război. Nu
există colt în care să nu se dezlăntuie acest război. Câmpul acestui război
sunt mintile si inimile oamenilor. Hotărârile pe care le luăm, alegerile pe
care le facem, modul în care înfruntăm evenimentele vietii, fie ne conduc pe
drumul cel bun, fie ne abat către fundături dezastruoase. Fie câstigăm viata,
cunoasterea, bucuria, fie esuăm si ne îndreptăm spre moarte, necunoastere, durere
si tristete.
Avem vrăjmasi care ne urăsc cu sălbăticie. Vor să ne distrugă cu desăvârsire.
Să ne nimicească. Ei urlă cu neasemănată ură împotriva noastră si uneltesc,
cu perversă viclenie si vigilentă, planuri perfide, pentru a ne însela si a
ne conduce, încetul cu încetul, la dezastru, la nenorocire, la moarte.
Se străduiesc să biruiască mintea omului. Să o obtureze, să-i închidă orice
fereastră care poate primi lumina vreunei cunoasteri substantiale. Să o împiedice
în a-si constientiza demnitatea si măretia. Să o convingă să se vândă foarte
ieftin, pentru o piatră lucitoare, spre exemplu. Fac tot ce le stă în putere
spre a o deturna către un drum gresit.
Vrăjmasii nostri sunt persoane. Au nume. Sunt perfizi, zelosi, depun eforturi
neîntrerupte în acest scop.
Conlucrează perfect, apartin aceleiasi specii, aceleiasi rase. Luptă cu omenirea
în ansamblul ei, dar si cu fiecare individ în parte. Mai ales dacă vreunul dintre
noi este pe cale să le scape, sau dacă cineva îi detectează. Astfel de indivizi
se află sub o specială urmărire si presiune din partea lor.
Destui oameni i-au descoperit de-a lungul veacurilor. Multi dintre ei au trecut
de partea lor, fie dorindu-le intimitatea, fie atrasi si înselati de către ei.
Unii ca acestia se află sub directa lor stăpânire. Le slujesc, le sunt robi,
le facilitează planurile, si drept răsplată sunt ajutati de către ei pe parcursul
acestei vieti. Spre exemplu, dobândesc cu usurintă pozitii privilegiate, stăpânire
peste alti oameni, bogătie, si orice altceva ar cere. Desigur, trăiesc primejdios
si sub imperiul fricii. O adâncă, permanentă si deznădăjduită frica. „Stăpânii“
lor îi urăsc si pe ei, pentru faptul că sunt oameni. De altfel, îi socotesc
dispensabili. Asa se face că de multe ori ura si furia „stăpânilor“ se
descarcă asupra lor. Sunt nefericiti si terorizati.
Mai există si ceilalti oameni, care i-au descoperit si i-au dat în vileag pe
acesti dusmani ascunsi ai nostri, care au înteles dimensiunea vicleniei, dar
si a stăpânirii lor asupra acestei lumi. Aproape că ne-au biruit. Omenirea este
supusă lor dacă nu în întregime, atunci cel putin într-o măsură uriasă. Si totusi,
aceste persoane aleg să li se împotrivească. Nu se sperie de puterea lor. Nu
se tem de osteneală, de primejdii. Aleg mai curând să moară în această înfricosătoare
confruntare, luptând cu hotărâre împotriva lor, decât să li se alăture. Pentru
mine, ei sunt ceea ce numim eroi.
Mă minunez de ei. Sunt cei care îndură presiunea din linia întâi, pentru ca
noi, cei din spate, să avem o oarecare usurare. Eu mă temeam (si poate mă tem
si acum) să intru în linia întâi, preferam să mă „bucur“ de viata din spatele
frontului.
Insă multi dintre acesti eroi i-au nimicit pe vrăjmasii nostri. I-au învins
în confruntări directe. Dusmanii nostri se tem de ei. Si cel mai mult se tem
ca nu cumva acest fapt să ajungă cunoscut si de către ceilalti oameni. Să nu
prindă curaj de pe urma biruintei lor si alti oameni, si să voiască a le urma
exemplul. Să nu se creeze un anumit curent, o miscare în masă a omenirii în
această directie. Să nu-si piardă, adică, prada la nivel de mase. Pentru că
există întotdeauna această posibilitate, a desăvârsitei transformări a oamenilor.
Spre a evita o asemenea evolutie a lucrurilor, inamicii nostri se străduiesc
să oculteze faptul existentei unor astfel de persoane, fie prin calomnie, fie
prin denaturare, fie prin tăcere.
Acesti vrăjmasi nu numai că ne urăsc, dar în acelasi timp se si tem de noi.
Nu pentru ceea ce suntem, ci pentru ceea ce putem deveni. Pentru valentele noastre
potentiale, care le sunt cu mult superioare si pe care vor să le zădărnicească,
în asa fel încât ele să nu devină niciodată realitate, căci în acest caz i-am
depăsi cu mult.
In confruntarea aceasta se angajează fiecare în parte... Izbânda sau esecul
sunt personale. Cel care a biruit si s-a sustras influentei vrăjmasilor poate
sfătui, poate călăuzi, poate arăta drumul. De noi depinde să vrem să ne mobilizăm.
Să vrem să luptăm. Noi trebuie să contribuim cu vointa noastră... Pentru mai
departe există ajutor, mare ajutor.
Un astfel de învingător asupra vrăjmasilor era si părintele Paisie, pe care
încă nu-l cunoscusem.
